old but gold


Radu Stanca  Corydon

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…

Nu-i chip să ma scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vânăt, subţiri trec ca aţa,
Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe ?
Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…

Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,
Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu
Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…

Celălalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-aţi ştii cât vă şade de bine
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Celălalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze

C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte
Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu baretă-mi ajută zvelteţea
Şi-un drog scos din sânge de scroafă, nobleţea.

Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaşe,
Pe braţul meu drept tatuat-am un taur
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisică rânjeşte
Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte,
Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite,
Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Şi însăşi natura atotştiutoare
Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn rătăcit printre case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase ?

Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Corydon balada  fantezista si onirica:

1. Corydon -; imaginatie livresca -; texte antice(idilele lui Thevent si elegiile lui Vergiliu). Figura lui Corydon apare si la moderni (Andre Gide). Text la persoana I -; personaj narativ. Pastor: „nascut din incestul luminii cu amurgul”, „putul preumbrelor”, „parul meu vanat”, „sunt moartea? Sunt viata?” ochi roz sub monoclu, ochi galben, „negrele-mi buze”, „cu-n tainic creion imi sporea frumusetea”, „om sau floare?”, „un turn de pe care cad pietre pretioase”.
Elemente de bufon: panglici, cordelute
Ideea : de a soca, a epata printr-un ideal estetic -; intruchiparea frumosului
Frumusetea: artificiu, nu exista frumos natural, doar prin mijloace artificiale (machiaj, toaleta, garderoba). Stapaneste arta machiajului. Extravaganta, soc prin vestimentatie stridenta, infatisare excentrica (cercel, par vanat, ochii, buzele, dintii cu aur)
=>figura dandy -; frecventa in decadentism
Indici ai efeminarii -; accesorii ale feminitatii: panglici, cordelute, corset, unghii vopsite, cercel.=>aristocratism, dispret fata de vulgaritate.

~~~~

Întoarcerea la epică şi retorică

Radu Stanca se numără printre scriitorii care ştiu ce vor de la literatură. El nu este un naiv, deşi simulează adeseori, cu o plăcere vicioasă, naivitatea.
Iubitor de teatru, Radu Stanca îşi propune să scrie o poezie care să poată fi recitată, ceea ce înseamnă o întoarcere la epică şi retorică. Un eseu al său – Resurecţia baladei – constituie documentul luării acestei decizii de a nu fi la modă. Un poet demodat pentru că aşa vrea el să fie şi nu pentru că n-ar înţelege spiritul vremii în care trăieşte devine însă automat un poet la modă.
Ca şi Ion Minulescu, Radu Stanca interpretează şi până la urmă şarjează condiţia de poet romantic. Ion Minulescu este însă un Mitică al poeziei, un poet de cafenea, princiar şi clovnesc în acelaşi timp. Radu Stanca, un tânăr studios, interlocutor al lui Lucian Blaga în probleme de filosofie a culturii, evocă ludic romantismul german, cu preferinţa lui pentru cavalerismul medieval şi stilul gotic. Sibiul, oraşul în care poetul şi-a trăit cu frenezie tinereţea, a fost un bun mediu de rezonanţă pentru acest tip de sensibilitate.
Chiar şi momentele de exuberanţă din poezia lui Radu Stanca sunt livreşti, rezultat al unui joc de-a poezia. Nu există portret mai excentric pe care să şi-l fi făcut vreodată un poet român decât cel compus de Radu Stanca (unui alter-ego liric al său), în celebrul poem Corydon. Dar şi această excentricitate este elaborată, cu artă şi umor:
“Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,/ pe străzile pline când ies n-am pereche/ Atât de graţios port inelu-n ureche/ şi-atât de-nflorite cravata şi vesta./ Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.// Născut din incestul luminii cu-amurgul/ privirile mele desmiardă genunea,/ de mine vorbeşte-n oraş toată lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul./ Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…”
în ce măsură emoţionează un asemenea mod de a scrie? Rămâne el doar o demonstraţie de virtuozitate stilistică sau reuşeşte să transmită o stare de spirit? Cei mai atenţi cercetători ai operei lui Radu Stanca – Monica Lazar, Ioana Lipovanu, Ion Vartic – susţin, desigur, fiecare din punctul său de vedere, că tot acest joc cu măşti constituie până la urmă un mod complicat de a fi sincer şi că în rarele momente când chipul poetului rămâne descoperit el seamănă prin ceva cu măştile schimbate rapid, una după alta. O nouă lectură a versurilor confirmă această observaţie făcută cu decenii în urmă. Să ne întoarcem chiar la poemul Corydon şi să transcriem cele mai trăznite strofe:
“Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,/ Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu,/ Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu/ şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,/ dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…// Cellalt ochi (cel galben) îl las să s-amuze/ Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine./ Ha! Ha! Dac-aţi şti cât vă şade de bine/ Sărind, ţopăind după negrele-mi buze./ Cellalt ochi s-amuză şi-l lasă să s-amuze./…/ Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,/ Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,/ Fumez numai pipe de opiu uriaşe,/ Pe braţul meu drept tatuat-am un taur/ şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.”
Este vorba de artificialitate, chiar de o paradă de artificialitate. Şi totuşi, poetul vorbeşte despre o vârsta a sa, despre beţia de tinereţe, despre senzaţia – irepetabilă – că existenţa este o continuă sărbătoare:
“Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase/ şi însăşi natura atotştiutoare,/ Ea însăşi nu ştie ce sunt. Om sau floare?/ Sau numai un turn rătăcit între case,/ Un turn de pe care cad pietre preţioase?”

via

Old as ~2002, in my head.

Gold still.me

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s